După ce a obținut recunoașterea europeană, Salamul de Sibiu va mai putea fi comercializat doar de cinci producători

salam-sibiuRomânia a reușit să înregistreze la nivel european “Salamul de Sibiu” ca produs de Indicație Geografică Protejată (IGP), acesta fiind cel de-al doilea produs după Magiunul de Prune Topoloveni în anul 2011, a anunțat ministrul Agriculturii, Achim Irimescu.

“România are deja protejat ‘Salamul de Sibiu’ la nivel european, dar protecția intră oficial în vigoare la 20 de zile de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, așa cum prevede regulamentul european. Este pe ultima linie și Telemeaua de Ibănești care ar fi putut fi protejată mai repede pentru că din punct de vedere cronologic s-a depus documentația înaintea ‘Salamului de Sibiu’, dar a fost o contestație a Greciei ca să nu afecteze telemeaua lor. Am clarificat situația și cred că într-o lună cel mult vom primi și pentru acest produs. Urmează Novacul Afumat”, a precizat ministrul Agriculturii.

Acesta a subliniat că obținerea Indicației Geografice Protejată (IGP) pentru “Salamul de Sibiu” permite producătorilor români care se află în arealul delimitat să producă acest tip de salam numai dacă respectă caietul de sarcini. Pe 17 noiembrie 2014 a fost înaintată către Comisia Europeană cererea de înregistrare pentru dobândirea protecției denumirii “Salamul de Sibiu” – Indicație Geografică Protejată de către grupul aplicant, Asociația Producătorilor de Salam de Sibiu, format din cinci producători români de mezeluri, care realizează 90% din producția de salam de Sibiu din România, respectiv Agricola Bacău, Aldis, H&E Reinert, Salsi și Scandia România, la care va adera și CrisTim.

Istoria produsului începe în anul 1910, atunci când un italian pe nume Filippo Dozzi, profitând de condițiile climaterice favorabile producerii salamului crud-uscat, cu termen de maturare foarte lung și cu garanție de luni de zile, s-a hotărât să cumpere în Sinaia o clădire care adăpostea un restaurant, un depozit de vinuri și un hotel. Trecătorile tradiționale, prevăzute cu vămi oficiale, ce legau Transilvania de Țara Românească, erau situate pe Valea Teleajenului (cu ieșire la Săcele), pe Valea Dâmboviței (cu vămi la Rucăr și Bran spre Brașov și pe Valea Oltului) și cu vama la Turnu Roșu (ieșire spre Sibiu).

“Dozzi începe să vândă cu denumirea de ‘Salam de iarnă’, iar pe ștampila de export aplicată pe documentele ce însoțeau marfa, era inscripționată “Vama Sibiu”, întrucât această vamă era punctul de ieșire spre teritoriul Austro-Ungar. Deoarece în Ungaria existau fabrici concurente care produceau un salam asemănător cu cel produs de Dozzi, existau și restricții privitoare la tranzitarea transporturilor cu salam românesc pe teritoriul Ungariei. Astfel în comenzile venite de la partenerii externi numele produsului devine mai întâi ‘Salam din vama Sibiu’, pentru ca mai apoi să fie numit Salam Sibiu”, precizează MADR.

Salamul de Sibiu este un salam crud-uscat, realizat din carne de porc provenită de la porci ajunși la maturitate și din slănină tare. Amestecul este umplut în membrane naturale și/sau colagenice și supus afumării cu lemn de esență tare, maturării și uscării la rece. Pentru maturare se utilizează produse alcoolice precum vinul alb, roșu sau rose, coniac, vinars, vinuri spumante, bere neagră. De asemenea, sunt folosite culturi de mucegai nobil (spori) — Penicillium nalgiovensis sau un amestec de diferite tipuri Penicillium, care conțin obligatoriu Penicillium nalgiovensis.

România are o tradiție de peste 100 de ani în producerea Salamului de Sibiu, pentru care există o documentație foarte bogată care atestă că produsul a început concomitent în două zone diferite din România, arealul Sibiului (Mediaș) și cel a Văii Prahovei. AGERPRES