Arh. Ileana Tureanu, Președinte U.A.R.: Ne aflăm într-un moment crucial al unei re-setări generale

Această perioadă ”ne-a oferit momentul de zăbavă, pentru a reflecta asupra stilului nostru de viață, pentru a ne tăia din aroganță și a potoli zorul cu care am tratat probleme majore, precum sănătatea noastră și a planetei, șansa de a asculta iarba cum crește și a ne reîmprieteni cu natura, de a înțelege unde ne aflăm, ce dorim, de  a reechilibra raportul de forțe dintre noi  și mediul înconjurător”. Aceasta este concluzia Arh. Ileana Tureanu, Președinte U.A.R., exprimată într-un interviu pentru portalul EuroUrbanism.ro.

În opinia acesteia, ”ne aflăm într-un moment crucial al unei re-setări generale și, poate, cu această ocazie, prindem și noi căruța, pe care o pierduserăm…”: ”Marile încercări, cum este și această pandemie, ne testează, dar ne și învață. Este momentul să regândim multe dintre principiile și practicile noastre, este ocazia unei resetări sociale și profesionale. Legătura orașului cu natura, traficul, poluarea, spațiul comunitar, eco-arhitectura și risipa de energie nu mai sunt abordări opționale, ci obligatorii și arhitecții, în toate colțurile planetei, sunt chemați să-și aducă o contribuție majoră pentru găsirea unui mod de viață mai prietenos cu mediul înconjurător”.

 

Despre regula ”celor trei R”

”Cred că este momentul ca și la noi statul să folosească imensa avuție pe care o are la  dispoziție: specialiștii, arhitecții și inginerii, ca să gasească posibile răspunsuri pentru o nouă abordare. Cred că, astăzi, trebuie cu toții să contribuim la definirea unor principii de viață mai sănătoase, pentru noi și pentru planetă, apoi să tragem concluziile. Lumea se dezmeticește repede și începe să caute soluții. Se vorbește tot mai hotărât despre regula celor trei  R: Reducere, Refolosire, Reciclare, ca principiu obligatoriu pentru a minimiza stricăciunile pe care le provocăm planetei”, a mai arătat arhitecta.

Reducerea se referă la întreg ciclul de viață al construcțiilor de la concepție, reflectată de energia consumată și înglobată în materialele folosite, până la consumul propriu-zis de energie, la poluare. Refolosirea  vizează atât materialele folosite, cât și spațiile, care trebuie să asigure o flexibilitate funcțională și o capacitate de readaptare la nevoi în evoluție și schimbare.  Reciclarea presupune prelucrarea și transformarea unor materiale, pentru a putea fi reutilizate în alte forme și scopuri, pentru a economisi resurse naturale și a diminua povara poluării.

”Sunt, deja, numeroase exemple în lume care ilustrează această abordare. Sunt exemple și la noi, dar, din păcate, scara la care se operează este foarte mică. Este nevoie de investiții majore ale statului în cercetare și în programe/concursuri naționale, care să mobilizeze specialiștii și să le dea prilejul exprimării creativității. La nivelul orașului, de asemenea, multe principii trebuie regândite sau, reevaluate. În perioada crizei, tendința de fugă din oraș a fost evidentă, dar nu pare realist să mergem cu gândul la orașele-fantomă. Face parte din legitatea catastrofelor ca, dacă nu distrug, să fie date uitării. Dar se semnalează, deja, reacții și adaptări la experiențele recente. Un dezvoltator imobiliar londonez a modificat cartierul de locuințe dintr-o suburbie a Londrei, astfel încât să se adreseze tinerilor la început de drum, cu studiouri amenajate cu locuri de lucru de acasă și spații comunitare la parter, cu prețuri sub prețul pietii, cu condiția ca locatarii să fie salariați ai unei companii cu sediul în cartier, care să nu aibă nevoie, zi de zi, să iasă cu mașina, să se mulțumească cu alei de biciclete, role, să se bucure de spațiile verzi centrale. O viață mai sănătoasă și un oraș mai puțin poluat.  Idei similare au fost promovate, de-a lungul ultimilor 100 de ani. A venit momentul să fie reevaluate”, a mai explicat Tureanu.

Dialogul edililor cu locuitorii, stingher și birocratic

Potrivit acesteia, ”ar fi trist să nu învățăm nimic din această criză”: ”Este clar faptul că impactul COVID-19 va fi unul de lungă durată și că va continua să transforme modul în care trăim în anii ce vor veni. Dacă vom rămâne numai cu frustrările și însingurarea, este numai vina noastră. Cred și sper ca arhitecții să aibă un rol important de jucat în remodelarea modului nostru de viață, în crearea de locuri și spații pentru comunități în viitor”. 

În opinia arhitectei, ”necazul este că dialogul edililor cu locuitorii este încă foarte stingher și birocratic, fiind o problemă de educație”. ”Dar arhitecții par să găsească atât mesaje interesante, cât și modalități de a le face cunoscute, originale. Am văzut, de exemplu, că, de curând, arhitecții au ieșit, din nou, cu caiacul pe Someș, să militeze pentru un parc natural de 200 de hectare, care ar putea funcționa între Florești și Cluj-Napoca. Dacă asemenea proiecte, sper că mai sunt și altele, ar reuși să se transforme în realitate ar dovedi că putem învăța ceva din ceea ce pățim. Și că merită să sperăm”, a mai spus Tureanu.

Legi avem, aplicarea e problema

”În opinia mea, nu legile lipsesc, la noi! Avem legi cu duiumul: legi care se bat cap în cap, legi care se infirmă reciproc sau se ignoră, poți să câștigi după o lege, dar pierzi aceeași speță, judecat după o altă lege. De multe ori, legile intră în detalii și mărunțișuri, dar nu impun principii, se modifică de la o zi la alta, e greu să știi varianta valabilă și, cel mai rău, legile se aplică sau nu se aplică…”, a răspuns Tureanu, chestionată în legătură cu legislația din România.

”Acum câteva zile, la inaugurarea renovării (într-o variantă Sheherezada) unuia dintre proiectele emblematice ale arhitecturii contemporane românești, în prezența autorităților statului, proprietarul a anunțat că n-a folosit niciun architect sau inginer, că și-a ascultat numai instinctul… A fost aplaudat! De mai bine de 100 de ani, amenajarea teritoriului și construcția orașelor era vegheată și reglementată de un minister dedicat. Astăzi, cred că n-a mai rămas decât un serviciu, undeva, într-un minister. De multe ori, comisiile de urbanism au fost înlocuite de flerul primarului, clădirile publice s-au amplasat, în funcție de priveliștea asupra orașului ale diferitelor cabinete ministeriale, uneori concursurile de arhitectură au fost înlocuite de concursuri de împrejurări. Nici măcar planurile urbanistice generale nu par să mai fie indispensabile. Școala vieții a preluat, adesea, competențele universităților de profil.  Nu cred că legile lipsesc, ci aplicarea lor cu onestitate, bună credință, rigoare, profesionalism și în interesul cetățenilor”, a mai comentat președintele UAR.

Cum ne-a spintecat pandemia viața

Nimic nu prevestea năpasta mondială: ”Anul acesta a început cu concursul pentru desemnarea echipei care să reprezinte România la Bienala de Arhitectura de la Veneția, a cărei temă a anticipat evoluția globală. Paradoxal, tema Bienalei: Cum trăim împreună?, propusă de curatorul Hashim Sarkis, viza nevoia de apartenență la un grup, la o entitate. Așa cum susținea curatorul, a trăi împreună se referă la condiția umană, să locuim împreună ca ființe omenești, în pofida individualismului nostru înnăscut, tânjind să ne apropiem unul de celălalt, să ne conectăm spiritual, emoțional, atât în mediul real, cât și în cel digital. În loc să găsească răspunsuri la această întrebare generoasă, anul 2020 ne-a dat o lecție istorică de însingurare, izolare, virtualizare, o lecție de iubire prin absență, prin nesocializare. Dacă-ți iubești părinții, atunci nu-i vizitezi!, Dacă-ți iubești familia, atunci n-o aduni laolaltă!, adio îmbrățișări, adio săruturi, adio  șoapte. Dacă iubești, te izolezi și trăiești închis în casă… cu calculatorul, evident!”

Și arhitecta a continuat: ”Dar, în ianuarie, noi nu știam acestea toate și concursul național s-a desfășurat conform calendarului și a desemnat câștigătoare echipa proiectului  Fading borders, care  dezbătea problema migrației, pornind de la date statistice, care arată că România a devenit a cincea țară de emigrație de pe glob. Fading borders  face referire la relațiile dintre imigranți și țările gazdă, susținând înlăturarea tuturor barierelor, culturale, rasiale, etnice, etc. Apoi, a venit pandemia și viața noastră va rămâne spintecată de acest moment cu adevărat global al omenirii și, probabil, valorile noastre vor fi reevaluate, cu bune și cu rele, în funcție de acest moment. Am primit o lecție copleșitoare de globalizare de la Coronavirus. Oportunități, șanse, diferențe… s-au anulat și, într-o lună, indiferent că ne aflăm în Statele Unite, Israel, Japonia, Belgia, Anglia, diferențele s-au șters și anulat și viața, indiferent de meridianele sau paralelele pe care se desfășoară, a devenit o problemă de supraviețuire. Cum rămâne cu întrebarea Cum trăim împreună? Cine știe? Cine mai știe…”

Virusul a fost mai agresiv decât globalizarea

”Am avut ocazia să descopăr identitatea de stare de spirit și de stare de fapt, în timp ce am pregătit numărul EXOD al Revistei Arhitectura, în care au fost prezentați arhitecți români, din diferite colțuri ale lumii și, prin forța lucrurilor, am vorbit mult cu ei. Virusul ăsta infect a fost mult mai agresiv decât globalizarea ! Viața a devenit asemănătoare de la Pacific, până la Dadanele. Totul, până într-un punct! Pentru că, odată trecut primul șoc, acolo unde guvernanții n-au lăsat să se instaleze haosul, panica și degringolada, au pus la treabă specialiștii (arhitecți, urbaniști) și le-au cerut să se gândească și  să pregatească ziua de mâine. Nu știm cum o să arate viitorul, dar dorim să folosim această nenorocire planetară, ca să îndreptăm o parte din păcatele cunoscute”, a mai povestit președintele UAR.